Jurnal de săptămână

      Am încheiat prima săptămână de primăvară. A fost cu soare mult, cu mărțișoare și, inevitabil, cu miros de zambile în toate colțurile orașului. V-am spus anterior că voi participa la trei târguri de mărțișor, le-am încheiat pe toate cu bine, dar în final oboseala și-a spus cuvântul, motiv pentru care finele săptămânii m-a surprins într-o stare acută de lenevie.

    Chiar dacă am fost expozant și am încercat să-mi vând lucrurile pe care le lucrez, nu am plecat cu mâna goală de la niciunul dintre târguri. Printre cumpărături se numără șosetele colorate cu dichis de la Madam Mitza, ce merg mână în mână cu ilustrația ludică pe care am primit-o în dar de la sora mea. Și nici că-i puteam găsi un loc mai potrivit decât lângă pat; vedeți voi, în loc de „Bună dimineața!”, pe mine, personal, mă motivează mai bine mesajul ”Today is riding my unicorn to work day”. Semn că-i mai bine să privești lucrurile ca un copil, mai ales la primele ore ale dimineții.

     Dincolo de caracterul comercial pe care îl are astăzi, Mărțișorul are un farmec aparte, e un manifest pentru primăvară ce reușește să mobilizeze o masă uriașă de oameni, legată de un element comun: șnurul alb-roșu, răsucit și bun de pus în piept. Și nu știu cum se face dar, atunci când merg pe stradă, observ că oamenii sunt acum mai concentrați la mărțișorul pe care îl port în piept, ca o confruntare de mărțișoare care se soldează cu zâmbete. Și-n soarele primăverii, nimic nu-i mai plăcut decât să vezi bunici purtând mândre mărțișoarele de la copii ori nepoți, plus tinere ce duc mai departe obiceiul, doar că optează pentru mărțișoare contemporane. Astfel, în contextul actual, e de admirat faptul că tradiția #REZISTă.

   
   Când m-am eliberat puțin, am dat iama în bucătărie. Pe cuvânt de bucătăraș amator că n-am mai aprins aragazul de aproape 2 săptămâni, atât de ocupată am fost. Și-abia așteptam să fac cumpărăturile, să văd coșul plin cu legume proaspete și să nu mai simt briza frigiderului gol. E semn de gătit, așa că mi-am pus mândră șorțul și am gătit pe bandă rulantă două zile la rând.

    Ciorba de varză este populară în curele de slăbire. Mă refer la cea de varză dulce, nu la verișoara ei, ciorba ardelenească cu varză murată, care se digeră mai bine cu afumătură și smântână grasă. Nici eu n-am căzut în extreme, nu puteam să fac ciorbă de dietă, așa că am călit toate legumele în câteva linguri de ulei. Nu-i cea mai bună ciorbă din lume, dar are un gust dulceag, este ușoară și bună pentru digestie. Plus că se prepară și foarte ușor.

    Vremea frumoasă cere niște bruschete proaspete și aromate, așa că am tăiat rapid în cubulețe niște roșii românești, un ardei gras roșu, ceapă verde, am sfărâmițat niște telemea de capră, un cub mic de unt, sare, piper și nițel busuioc, toate amestecate și puse pe felii de pâine. Lăsate la cuptor vreo 10 minute și-apoi mâncate cu nesaț.

   La fel de rapid am făcut și tarta cu cremă de vanilie, portocale și stafide. Aluatul l-am prepart simplu, amestecând 4 ingrediente, în următoarele cantități pentru a obține o tartă mică, cu diametrul de vreo 20 cm:
                  - 100 g făină
                  - 70 g unt
                  - 50 g zahăr
                  - 1 gălbenuș
  Am copt aluatul aproximativ 10 minunte, pe care l-am lăsat să se răcească, timp în care am pregătit crema. Cremă la plic, desigur, nu-i cea mai sănătoasă variantă, dar e cea mai rapidă, așa că doar am bătut-o cu mixerul, adăugând lapte și zahăr după gust. Am curățat portocalele de pieliță, le-am tăiat cubulețe și le-am pus pe tartă, deasupra cremei de vanilie, presărând din loc în loc stafide aurii. Din timp am pregătit puțină gelatină, pe care am amestecată cu sucul stors de la o portocală; siropul acesta l-am turnat peste tartă și am dat-o la frigider pentru o oră, după care am porționat-o și...a dispărut.

    Ieri am văzut la cinematograf filmul românesc „Ana, mon amour”, o producție emoționantă, profund ancorată în realitate. O poveste de iubire necondiționată, sinceră, ce luptă pe de o parte cu atacurile de panică ale Anei, figura feminină a poveștii de amor, și, pe de altă parte, cu toți ceilalți din jur, părinți, rude, prieteni. Sunt convinsă că mulți vor spune că e prea multă psihologie în film, ori că-i prea multă nuditate ori că limbajul e vulgar, dar mie mi-a plăcut totul, mai ales firul narativ neliniar. E plăcut să poți vedea filme românești în cinematografe, sper ca tot mai multă lume să cumpere bilete și să umple sălile, e mare păcat să nu le acordăm șansa de a le vedea.

    Ocolind aglomerația orelor de vârf, am ales o scurtătută printre blocurile gri. În monotonia zidurilor mi-a atras atenția mesajul unui „artist al străzii”: