Pe fetița rebelă o privesc de la fereastră, cum coboară ritmat spre piațeta centrală. Dacă se nimerește, uneori o surprind întorcându-se de la școală, mergând nepăsător, de fiecare dată cu câte o drăcie dulce de mâncat, cât mai colorată. Părul lung, despletit, pesemne nepieptănat, e scutul ei împotriva ochilor ce o privesc de la ferestre. Precum ai mei.
Nici ploaia nu o deranjează, doar pletele i se umezesc, desprinzându-se în șuvițe groase. Pe mine, aceeași ploaie mă ține prizonieră în casă, în dreptul geamului. Și-mi repet în glumă că ploaia asta e udă și rece, în timp ce ea își poarta rebelă geaca cu glugă pufoasă, căzută până la coate.
De multe ori, e însoțită de tovarășul ei patruped, un blănos negru. Niciodată nu i-am surprins în dialog, pesemne a căzut pe umerii ei datoria de a plimba zilnic cățelul. Prin soare și ploaie. Totuși, patrupedul îi cântă în strună, merge vesel și ritmat, ținând pasul cu stăpâna. Rareori vezi așa veselie ținută în lesă. Mi-amintesc cu dor de Noaptea, cățelandrul meu, seamănă la chip și la felul în care își ondulează vesel corpul. Doar că Noaptea e un țărănoi necioplit comparativ cu dulăul ăsta.
Zilele trecute am întâlnit-o în supermarket, alături de mamă și bunici. Dintr-o simplă privire către mama ce bătea cu ușurință înălțimea de 2 metri, mi-am dat seama că puștoaica are cel mult 14 ani. A plecat fericită cu 4 lumânări, candele din acelea din sticlă roșie, pe care le luăm la biserică de Paști, la cimitir, ori la vreo nefericită înmormântare. Mie nu mi-e drag când văd candelele astea, chit că sunt nişte simple obiecte. După zâmbetul ei, era clar că n-avea să le folosească în vreunul dintre scopurile menționate de mine. Mi-am dat seama că viața, în cele mai mici detalii ale sale, este o chestiune de perspectivă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu